Înainte de a îl aduce pe Jean-Louis Calderon “pe scenă, contextul în care a apărut școala cu numele lui din Timișoara este contextul Revoluției la care oamenii de rând nu se așteptau sau cel puțin, nu declarat: cea care avea să îl detroneze pe dictatorul Ceaușescu.
Când a izbucnit Revoluția din Decembrie 1989, aveam 6 ani împliniți și așteptam cu nerăbdare Crăciunul. Locuiam într-un cartier din Timișoara spre periferia orașului, pe Calea Girocului, destul de aproape de o bază militară. Aveam o copilărie fericită, fiind mult prea mică să înțeleg ce trăia familia mea, ce trăise o țară întreaga sub Ceaușescu. Am amintiri vagi de la grădiniță, țin minte cum am cunoscut-o tot acolo pe o prietenă dragă mie și mămăliga rece cu lapte pe post de mic-dejun la aceeași grădiniță din Timișoara. Mi-l amintesc puțin și pe Moș Gerilă, pe care nu îl diferențiam, copil fiind, de Moș Crăciun. Serbările de la grădiniță într-un fel de frig constant și subliminal, sălile reci de baie, faianța albă și faptul că eram cea mai înaltă din grupele de acolo, mereu.
O copilărie fericită.
Nu eram prea conștientă de ceea ce reprezenta Ceaușescu, cu toate că poza lui era pe prima pagină a cărților de la grădiniță sau cărtilor școlare.
Apoi dintr-o dată, pe 17 Decembrie 1989, Iadul s-a dezlănțuit la Timișoara, o zi cumplită, un masacru inutil și sângeros, cu multe arestări nejustificate, durere nestinsă la infinit.
Imi amintesc și acum, ca și cum sunt la cinema și un film se derulează în fața ochilor mei. Seara, după ce mâncasem ceva, stăteam în apartament și mă uitam la bradul frumos decorat, când am auzit ceea ce credeam eu că erau pocnitori sau artificii, chiar sub geamurile noastre de la parterul scării B.
Foarte repede am fost anunțată de părinți să închid luminițele bradului, să nu fac zgomot și să mă bag sub masă, dacă puteam. Se trăgea în fata blocului meu, acolo unde ma jucasem cu prietenii mei chiar cu o zi înainte. Nu am avut timp să încerc să pricep ce era afară.
Amploarea masacrului am aflat-o și înțeles-o mult mai târziu, cât și subterfugiile multora care mint cu nerușinare că sunt “eroi de la Revoluție” pentru cele 15 minute de faimă, ca să îl parafrazez pe Andy Warhol.
Am fost colegă de clasă cu fiica poetului Ion Monoran, omul extraordinar de curajos care a oprit tramvaiele și a strigat “Libertate!”. Am citit, ani mai târziu, când eram la facultate, despre “Operațiunea Trandafirul”. Am aflat de la anumiți membri ai familiei mele informații legate de mulți așa-ziș revoluționari. Am fost obligați sa mergem pe străzi acoperite cu sânge uscat și sa nu ne uitam decât inainte, căci erau oameni lăsați pe drum. Și după câteva zile de confuzie, panică, țipete, supoziții, pe 21 Decembrie, Timișoara era primul oraș liber. Am auzit urlete de bucurie pe strazi, ieșise soarele și reflecta pe gheața rămasă ce acoperea caldarâmul. Am înțeles ca orice pericol fusese, trecuse.
Peste puțină vreme, părinții meu au luat o decizie care mă bucura și azi: m-au înscris la Liceul Pedagogic Jean-Louis Calderon din Timișoara, cu profil specializat pe limba franceză, Literarura, gramatica și toate celelalte aspecte ale ei. Școala care m-a format și pe care am iubit-o, la care am fost timp de 12 ani. Zi de zi urcând treptele de marmură spre sala de clasă, vedeam portretul pictat al lui Calderon. Un bărbat tânăr, chipeș, despre care știam doar că fusese un jurnalist francez împușcat la Revoluție. Nu aveam pe atunci curiozitatea de a afla mai multe despre el.
Am cercetat destul de mult pentru a putea scrie câteva dare pe care eu le consider destul de precise.
Din cercetările Parchetului București în dosarul Revoluției reiese că Jean-Louis Calderon este numărul 145 în volumul 27 al Comitetului Central.
Am dat chiar și peste supoziția puțin ridicolă, după părerea mea, că Mihaela Rădulescu ar fi avut ceva de-a face cu moartea lui Calderon. Dovezi? O poză…doamna Rădulescu a fost anchetată, totuși, în Dosarul Revoluției, din cauza bănuielii că ea ar fi făcut parte din comitetul organizat de TVR care ajutase media străină să ajungă aproape de zonele de conflict din București.
De mică am fost curioasă à propos de Calderon, datorită școlii pe care am frecventat-o și iubit-o atât de mulți ani. Știam de la bunicul meu că școala fusese demult o școală Normală de Învățători, cu origini în secolul al XVIII-lea. O școală cu o tradiție fantastică, care urmarea un regulament școlar aprobat de Maria Tereza în 1774, când de fapt a și luat ființă.
Dând pe “repede înainte”, chiar din prima mea zi de școală, clasa I, am învățat un cântecel în franceză, « Frère Jacques », pentru cunoscători.
Așa că franceza și cu mine, am devenit prieteni de foarte devreme și așa am și rămas. Ma întorc la JLC, despre care am citit toate materialele care mi s-au părut verosimile.
Am dedus ca Jean-Louis era un fel de epicurian, nu era hedonist, ci o persoană care detesta să vadă suferința, și totuși o urmărea, pentru a o documenta. Poate „suferea“ de ataraxie. Avea 31 de ani când i s-a încheiat forțat traseul vieții. Statul francez a considerat că moartea lui în România este practic o crimă și nu un accident la Revoluție.
Eu am jucat puțin rolul lui Sherlock Holmes, căci nici eu nu înțelesesem exact cum ajunse Calderon sub un tanc. Generalul Dan Voinea a fost cel care a redeschis dosarul JLC, un general care fusese și procurorul procesului Ceaușescu.
Ceea ce se întâmplase cu bărbatul după care a fost numită școala pe care am iubit-o este, din punctul de vedere al țării noastre, clar: pe 22 Decembrie 1989, după orele 22:00, începuseră împușcăturile și Calderon se adăpostise în spatele tancurilor. O alegere tristă, disperată și neinspirată care a dus la moartea foarte timpurie a lui Jean-Louis. Corpul lui neînsuflețit a fost transportat la Mina Minovici și apoi transportat în secret prin Bulgaria spre Paris. Dosar închis.
Eu o sa ma simt întotdeauna oarecum legată de el prin prisma școlii mele, prin prisma limbii franceze și a Revoluției pe care am trăit-o pe viu și pe care nu o voi uita niciodată.
Aux grands hommes, la Patrie reconnaissante…
Sursă poză: Le site historique de La Cinq
Surse pentru articol:
Gânduri proprii, www.jurnalul-bucurestiului.ro, www.necenzuratmm.ro, www.adevarul.ro
@miriammircea
