„Oană fă un cuptor de pită că merem la Bălgrad! Am vorbit cu Toader şi Marcu, punem caii la caru’ mare şi ne-om to’ duce!
Da’ ce treabă avem noi la Bălgrad cu atâta pită?
Acolo-i Ţara Oană, acolo-i Ţara şi cum să nu him şi noi acolo une-s toƫi ai noştri, ca nu degeaba o murit atât amar de om ca să hie Ţara laolaltă, şi pita ni-i de trebuinƫă pentru ai noştri ca să duc cu garda Oană şi cine ştie de le-or da de mâncare! Or mai hi şi alƫii flămânzi că-i mare Bălgradul cela, pomană-i face la ai noşti duşi pe cea lume de pe front.
Aşa a ȋnceput lungul drum spre Alba Iulia al avrigenilor noştri, la sfarşit de noiembrie ‘918.”
Stăteam nȋ car cu picioarele atârnând printre zăbrelele loitrei, mirosea a flori de pajişte, a vară şi vocea bunicului venea parcă din alt timp povestind de vremi de sfârşit de noiembrie, de mulƫimi de oameni, de război şi morƫi şi de Ţara care se aduna toată la Alba Iulia. Tatăl lui pierise pe front, nu i s-au intors nici oasele acasă, trecuse munƫii şi ȋşi lăsase familia pentru a-i aduce bucuria ȋntregirii teritoriului românesc, iar socrul lui era cel din poveste, cel care o zorea pe Oana să facă pita.
„Trei avrigeni făceau parte din delegaƫia de cinci membri ai Cercului de la Cisnădie care urma să meară la Alba Iulia : profesorul Romul Cândea, ȋnvăƫătorul Ioan Nicolae (Preşedintele Sfatului Naƫional) şi stegarul Ioan Berghia, comandantul Gărzii Naƫionale din Avrig. Pe vremea aceea Comitatul Sibiu avea cinci cercuri electorale, Avrigul făcând parte din cercul de la Cisnadie. Trei avrigeni urmau să-şi dea votul, oficial, pentru Marea Unire.
Cei trei avrigeni erau reprezentanƫii oficiali, dar din proprie iniƫiativă alƫi avrigeni au ȋncărcat ȋn căruƫe pita, ceapa, oala cu fusui şi ulei de sâmbure (de lubeniƫă), şi-au luat cojoacele şi sacii cu nutreƫ pentru cai şi au luat drumul Bălgradului „că acolo să adună Tara”.
Avrigenii ȋşi dăduseră tributul ȋn Marele razboi că ei au fost intotdeauna „daci” şi au ƫinut cu Pământul, mulƫi dintre ei şi-au lasat oasele pe fronturi, au dat armatei române cai, cărute, merinde, scamă şi feşe făcute de femeile din sat, au dat călăuze care au ajutat grupuri de osteni să scape din ȋncercuire ȋn ‘916 pe cărări tainice peste munƫi, au dat tribut de sânge, de minte, de lucruri.
La Marea Unire ce se desăvarşea la Alba Iulia pusese umărul, din greu şi Vasile Stoica, avrigean de-al lor care trecuse munƫii ȋnrolându-se in Armata Romană, trecuse oceanul pentru a sprijini şi a milita pentru cauza românească in S.U.A., pusese umărul şi Vasile Maxim şi Locotenentul Vasile Răduƫiu şi mulƫi alƫii care n-au aşteptat să vină frontul la ei ci au trecut munƫii, clandestin, intrând ȋn rândurile armatei române. Unii au dezertat din armata ungară trecând la „ai noştri” alƫii au plecat din „ţivilie” ȋnrolându-se ȋn trupele româneşti, dincolo de munƫii pe care i-au trecut pe ascuns. Unii s-au ȋntors, alƫii, ȋn acel noiembrie 1918 ȋşi târau ȋncă raniƫa pe cărările razboiului, iar câƫiva, prea mulƫi, plecaseră spre Dumnezeu lăsându-şi oasele pe fronturile pe care luptaseră.
Pentru toƫi aceştia vii şi morƫi se puseseră ȋn mişcare acei avrigeni pe drumul Bălgradului, pentru vii ca să le ducă pita de-acasă şi pentru morƫi să-i pomenească acolo unde se ȋntregea Tara, căci pentru ȋntregirea asta căzuseră şi numele lor trebuia „cetit acolo, că popi or hi destui”.
Când s-au ȋntors de la Bălgrad s-a adunat satul să asculte povestea şi să simtă, să atingă bucuria acestei ȋntregiri, au plâns muierile in broboade, au ascuns ȋn colƫul ochilor câte o lacrimă si bătrânii, au privit către muntele ce le veghease istoria şi au simƫit puterea pe care le-o da Ţara, de mâine n-or mai vorbi ungureşte la şcoală, de mâine n-or mai pleca, ȋn faƫa străinului, capul, de mâine, ba de azi, sunt stăpâni aici ei, n-or mai trece munƫii pe ascuns ci pe Calea cea Mare . Acum se ȋmplinise!
Am adormit ȋn legănatul carului şi auzeam prin somn vocea blândă a bunicului cântând „Peste vârful Surului / pe cărarea muntelui / trec cătanele cântând / Să lupte pentru pământ/ ….
