Drumul spre Bălgrad (Întoarcerea)

    „L-ați vǎst pe Sȃlea, Oanǎ? L-ați vǎst… Oanǎ?” Lacrimile femeii luceau ca douǎ boabe de rouǎ în ochii negri, iar tremurul mâinilor încerca sǎ și-l ascundă sub șorț, a doua întrebare o pusese șoptit, cǎci vocea i se înnecase. Sȃlea plecase pe front încǎ din primele zile de rǎzboi și veștile de la el au fost rare, ca și vestile despre alți avrigeni plecați departe, pe fronturile rǎzboiului, dar de un an nu mai știa chiar nimic.

    „Acuma, cǎ Ţara-i a noastrǎ întreagǎ or veni acasǎ, așa-i Toadere, ce zic ai nostri, mȃncat-au cu voi, gǎsȃtu-i-ați? Cȃnd vin acasǎ, or veni de Crǎciun? O ajuns pita?”
    Oamenii erau osteniți de drum lung, dar multumiți cu împlinirea unui vis purtat în sȃnge de multe veacuri. Se ostoia în sufletul lor durerea unor pierderi care, acum se vǎdeau a nu fi fost în zadar, dar rǎmȃneau încǎ multe rǎni. Ce puteai sǎ-i spui unei mame care întreabǎ de feciorul ei sau unei neveste ce stătea stingherǎ mai în margine întrebȃnd doar cu ochii „da’ omu’ meu, văzutu-l-ați?” Ce puteai sǎ rǎspunzi întrebǎrii scurte a unui copil „tata?”.

    Dintr-o datǎ drumul de la Bǎlgrad la Avrig pǎrea mai lung si cojoacele mai grele. Dintr-o datǎ stropul de Ţarǎ mare și liberǎ pe care îl aduseserǎ în sufletul și în povestile lor devenea mai scump decȃt oricȃnd, în stropul acela era și Sȃlea și omul nevestei și tatǎl copilului, în stropul acela erau cei pieriți si cei dați dispăruți, erau cei înlǎcrimați și cei cǎrora durerile le secaserǎ ochii, acolo era și grija și dorul și durerea, dar tot acolo era și visul lor împlinit, era bucuria cǎ lacrimile și sȃngele n-au curs în zadar și mai era si speranța cǎ ceea ce lǎsau copiilor, nepoților, strǎnepoților este o Țarǎ adevaratǎ, un pǎmȃnt liber și o viațǎ mai bunǎ. De aceea au dat steagul si traista nouǎ ce le arboraserǎ la Bǎlgrad, Bisericii, „sǎ le puie popa acolo sǎ știe cei ce-or veni, c-am fost”.

    Și povestea curgea tristǎ pentru cǎ pita datǎ la Bǎlgrad a fost mai mult pomanǎ pentru cei care au pus temelie de sȃnge Ţǎrii ăsteia. Au pus, acolo la Bǎlgrad, pe mǎnusile carului, steagul țesut în nopțile dinaintea plecǎrii și o traistǎ nouǎ – ǎsta era semnul prin care avrigenii se recunoșteau între străini: traista – și au așteptat, era o mare de lume acolo și altfel n-ar fi fost chip sǎ-i întâlneascǎ pe ai lor. Erau domni și cǎtane, ofițeri și țǎrani, erau oameni veniți din toate pǎrțile Ardealului. Se opriserǎ avrigenii lȃngă un grup de oameni veniți din nord, de pe Iza, cu aceleași doruri și cu aceleași dureri, cu aceleasi speranțe, s-au împrietenit repede. Nu se auzea ce vorbeau domnii la tribune, se spunea cǎ fuseserǎ 8 tribune, undeva prin mijlocul cȃmpului plin de oameni, dar veneau vestile din om în om.

    Cȃnd, în vremea amiezii, a ajuns la ei vestea cǎ „s-a sǎvȃrsit”, avrigenii au întors loitrele carelor și au asternut ștergare noi de cȃnepǎ, au tǎiat pitele și au chemat oamenii din jur la o îmbucǎturǎ „de-acasǎ, de post”. S-au bucurat cȃnd au ajuns la ei, mai întȃi învǎțǎtorul Nicolaie, apoi profesorul Cȃndea. „Am vǎzut traista și am stiut cǎ avrigenii noștri sunt aici, a spus învǎțǎtorul Ion Niculaie, am știut cǎ ați plecat spre Alba, nu mi-a spus nimeni, dar am simțit, v-am simțit aproape. Acolo sunt fripți viței și berbeci – a spus arǎtȃnd spre o margine a cȃmpului- dar e mai bunǎ mȃncarea de-acasǎ chiar dacǎ-i de post, Doamne ajutǎ!”. Apoi, profesorul Cȃndea a adus pe pǎrintele Nistor, care pǎstorea într-o mănǎstire lȃngǎ București, dar care se trǎgea din pǎrinți ardeleni, ca „sǎ ceteascǎ” acolo numele celor cǎzuți: „numa sǎ le cetești numele pǎrinte, numa sǎ cetești că Dumnezeu stie ce sǎ facǎ cu sufletele lor, iar Ţara le-o împǎrtǎșit deja sȃngele”. Oamenii din Iza au pus si ei alǎturi, pe aceleași loitre bucatele scoase din traista lor și au închinat împreunǎ, pentru vii și pentru morți, pentru ieri, pentru azi și mai ales pentru mâine. Au chemat și cǎtane la masa lor întrebând de ai satului și au mai aflat și oarecari vești.

    Acum întorsi acasǎ i-a primit satul cu sufletul muncit de întrebǎri, dar și cu bucuria întregirii. Despre ce-au vazut ei in drumul spre Bǎlgrad și la Marea Adunare povesteau pe rȃnd rǎspunzȃnd și la întrebǎrile lucinde în lacrimi, atunci cȃnd aveau rǎspuns, cȃnd nu, rǎmȃneau tǎcerile sǎ doarǎ. Despre cum va fi acum cu Ţara or spune ai noștri, cei care reprezentaserǎ oficial Avrigul și Cercul electoral de la Cisnădie, acolo la Bǎlgrad, și care s-or întoarce curȃnd, mai avuseserǎ de făcut și semnat înscrisuri.

    Aflaserǎ și cǎ rǎzboiul nu se sfȃrșise și cǎ ai lor, plecați la luptă n-or veni încǎ acasǎ, cǎ Vasile lu’ Gheorghe al Vidului, trimis de oaste în America cea mare, a fǎcut bun lucru pentru întregire sau cǎ acum oastea musai sǎ curețe Ardealul de dușmani și cǎ Regele Ferdinand va fi uns la Bǎlgrad ca Rege pentru toți romanii.
    „Și Gore?” întrebarea fusese rostitǎ aproape în soaptǎ de Dumitru, un băiețandru care-și atințise ochii plini de lacrimi pe un toiag, încrustat frumos de care era legat un fluier, aflat în car – „Gore, Nene Toadere?” Mos Toader i-a întins băiatului toiagul: „Gore nu mai e Dumitre, nu mai e. L-au dus în spital la Craiova, dar s-a stins. Am întȃlnit la Bǎlgrad pe Sergentul lui.”

    Oamenii au plecat cu vestile spre case, tǎcuți si solemni. Se cuvenea sǎ fie asa, acum lucrurile se schimbaserǎ și Tara se întregise. A rǎmas în ulița Dumitru, gȃrbovit parcǎ de griji și cu obrajii șiroind de lacrimi pe care nici nu mai încerca sǎ le steargǎ, dacǎ l-ar fi întrebat cineva pentru cine sunt lacrimile n-ar fi putut sǎ spunǎ atunci, erau deopotrivǎ pentru tatǎl cǎzut pe front la începutul rǎzboiului, dar și pentru Gore, un soldat romȃn rǎnit grav în luptele din Capul Dealului, în 1916, și pe care reușise sǎ-l tragǎ departe de inamic și sǎ-l ascundǎ acasǎ cu complicitatea mamei. Se lipise de sufletul acelui soldat, de felul lui de prin Retezat, și îi promisese sǎ-l caute, dupǎ rǎzboi. A plans și atunci când camarazii lui Gore îl luaserǎ sǎ-l treacǎ munții. Îi trimisese, prin Mos Toader, un toiag cioplit de el și un fluier cǎci Gore iubea cȃntecul, sperȃnd cǎ va fi la Bǎlgrad, acum toiagul și fluierul îi pǎreau de plumb. Se gȃndea cǎ mare și cu greutate trebuie sǎ fie Ţara asta de ceruse atȃtea jertfe și se întreba cȃți tați si cȃți Gore au cǎzut pentru ea, dintr-o datǎ satul îi pǎrea mic și Ţara creștea în sufletul lui, iar durerea dispǎrea încet, așa cum îi rǎspunsese Gore cȃndva, cȃnd îl întrebase dacǎ-l doare tare rana: „Dumitre am iubit viața și lumea, am iubit fiecare frunzǎ și fiecare piatrǎ si fiecare râu, am iubit mȃndrele, învȃrtitele și mai ales cȃntecul, dar cel mai mult am iubit pǎmȃntul ǎsta care va respira acum și cu sufletul meu, de aceea nu mǎ doare Dumitre, sǎ ții minte: cȃnd ești una cu Ţara asta nu te dor decȃt durerile sale”, or acum Ţara era împlinitǎ. Printre lacrimi Dumitru a strecurat un zâmbet, pentru tatǎl sǎu, pentru Gore și pentru Ţara asta mare și frumoasǎ. Era împlinitǎ.”

    Și, în legănatul carului, vocea bunicului a trecut iar în cântec:
    „Peste vȃrful Surului / Pe cǎrarea muntelui/ Trec cǎtanele cȃntȃnd / Sǎ lupte pentru pămȃnt…”

    Lȃngǎ un fag uriaș a oprit caii, a luat din traistǎ o lumȃnare și a aprins-o între niște pietre, cu grijǎ, sǎ nu ajungǎ flacǎra la frunzișul din jur:
    „Aici l-am gǎsit pe Gore… și pȃnǎ aici l-am petrecut când l-au dus ai lui. Când ǎi fi mare și ajungi pe-aici, s-aprinzi o luminǎ.
    Pentru Gore, Moșule?
    Pentru Ţarǎ, c-apoi Dumnezeu ştie cui sǎ-i pomene numele.”

    Maria Grancea

    Aprindeti și voi o lumină pentru Ţară.