Stând la lumina beculețelor de pe brad, la cafea, mi-am amintit azi de o mică discuție avută în facultate cu unul din profesorii mei de suflet, care încerca să ne explice proveniența cuvântului da…
De unde avem noi ca români, cuvântul “da”?
Limba latina nu avea un cuvânt specific în acest sens.
Evident, putem determina influența pur slavică și felul în care “da” a devenit cea mai logică alegere ca răspuns scurt pozitiv.
interesant de tot, romanii nu aveau un fel anume de a spune “da”.
De multe ori, s-a consemnat că repetau întrebarea pe post de răspuns, de exemplu:
“Ti-e foame? -Mi-e foame.”
Câteodată repetau doar verbul, ceea ce există ca stil de răspuns de exemplu în engleză, în portugheza.
Mai învățasem de “ita vero” sau doar “ita”, spus de romani pe post de “da” și cu un mare potențial de a deveni da al nostru. “ita vero” înseamnă “cu adevărat”, tradus aproximativ.
Mentionez și pe “hoc ille”, adică un fel de “acesta este așa” (?) dar traducerea exactă imi scapă. Nu am reușit să găsesc o traducere satisfăcătoare. In orice caz, această sintagma a devenit “oui” în limba franceza.
Cu timpul romanii au găsit soluții mai eficiente, scurtând cuvintele sau expresiile sub influența germanicilor care aveau deja conceptul de „da” în limba lor. În felul acesta se explică faptul că „sic” a devenit „si” în italiană, spaniolă și „sim” în portugheză. În latina răsăriteană echivalentul lui „sic” ar fi fost „ita” (ita quod = așa încât). De-a lungul timpului „ita” a devenit „ida”, „ta” și mai târziu „da”.
Un drum lung și sinuos până la geneza unui cuvânt pe care și eu l-am luat ani în șir ca atare, și sincer nu știu în ce fel mi s-a reactivat astăzi memoria de lungă durată ca să fiu transportată înapoi în timp, în anii facultății…
In libras, libertas…
Fotografia din stânga: internet
Fotografia mea: StudioLine Photography Berlin
Articol scris din idei personale și inspirație găsită pe internet.
