Criticul de teatru Octavian Saiu și-a lansat azi la Teatrelli cea de-a 10 carte, una care, de această dată, se adresează nu doar cercurilor rarefiate ale culturii române ci, surpriză, marelui public! De fapt este o carte must have pentru orice tânăr, student sau licean, crescut în era digitală și pentru care, în afară de Instagram și vloggeri nu există nimic.
Urmărindu-i lunga dar savuroasa prezentare într-un one man show de genul de care am vrea să vedem mai des, m-am gândit că Octavian nu știe încă, dar trage un semnal de alarmă cu această carte în care analizează fotografii celebre care opresc clipa mai bine chiar decât o piesă de teatru.
Semnal de alarmă pentru că cvasi totalitatea personajelor celebre prezente în carte și cvasi totalitatea fotografilor prezenți în carte au o relevanță și o rezonanță aparte doar pentru cei care ne-am născut în secolul trecut. Milenialii, cu extrem de puține excepții, au foarte puține tangențe cu ceea ce noi considerăm cultură generală.
Poate l-au văzut pe Jack Nicholson în How Do You Know sau Bucket List, dar nu îl pot recunoaște dintr-o poză din tinerețe, nu știu că a fost Jocker în Batman-ul din 89 sau că a jucat în Chinatown.
Noua generație poate a auzit de Bob Dylan, cu care asociază o față de moșulică american, dar din 6 fotografii înșirate pe masă, cu oameni tineri, nu îl pot alege decât cu o probabilitate de 1 la 6! Și nu știu că Blowing In The Wind ar fi a lui.
De fapt milenialii nu sunt speciali. Fiecare generație a fost mai mult sau mai puțin la fel, a asociat bătrânii cu ceva care a apus demult, cu neadecvarea, stagnarea, rugina, pe când ei, tinerii, au fost întotdeauna încununarea a tot ceea ce era mai bun, șansa ADN-ului părinților de a exploda într-o nouă lume de speranțe. vise și culoare.
Problema este că oamenii născuți în secolul trecut, pe lângă războaiele de care au avut parte, au produs, pentru prima dată în istorie, o cultură total diferită de ceea ce doar rafinaseră până aproape la absurd generațiile anterioare.
Muzica, literatura, pictura, sculptura, teatrul, dansul, toate artele vechi ale lumii au devenit dintr-o dată noi! Și, pentru că nu au fost suficiente, pentru că noi, cei născuți din părinți care erau țânci când se terminase războiul – fie el, primul, al doilea, cel rece, etc – am avut nevoie de medii suplimentare în care să ne exprimăm efemeritatea.
Și așa a apărut fotografia ca artă. Filmul. Radioul. Televiziunea.
Din ce în ce mai democratice, din ce în ce mai accesibile și mai ieftine, la propriu, ca apoi să devină ieftine și la figurat. Am nivelat, tot noi, în jos, inventând internetul, telefonia mobilă și telefoanele inteligente. Și din penuria de imagini luate de zeii din spatele aparatelor de fotografiat, s-a ajuns la zgomotul de fond care astupă ochii milenialilor, pozele cu mâncare, pisici și selfie-uri.
Acesta este contextul istoric în care apare această carte, acesta este semnalul de alarmă a lui Octavian! Avem o cultură, populară în esență, devenită cultură mare, dar de care nimeni nu știe. Sunt sute, dacă nu mii de localități în România unde nici măcar un om nu a auzit de Andy Warhol, dar-mi-te să îl recunoască cineva tânăr în poze.
Și uitarea nu vine peste noi ca filtrele de Instagram, nu vom fi ca umanitate mai buni că am uitat. În esență nu vom mai știi să răspundem la întrebarea ”de ce?”.
În filosofie putem apela la Socrate, la Platon, la Aristotel cu aceeași ușurință cu care cităm din Habermas sau Kymlicka. Și știm ce cotituri a făcut gândirea filosofică și cum s-au născut teoriile noi și din cine.
La fel, în cazul fotografiilor și al teatrului, tocmai unde avem de a face cu inovația și primordialitatea în exprimarea efemerității noastre de oameni, avem nevoie să ne înțelegem foarte bine de unde a plecat tot. Care este punctul de inflexiune, piatra de temelie a ceea ce am clădit ulterior. De unde a început totul.
Ori aici, pentru un tânăr milenial, cartea lui Octavian este extraordinară!
Asta pentru că Octavian Saiu este un om de o cultură extraordinară. Pentru el jonglarea cu numele oamenilor care au influențat cultura secolului trecut este o joacă, de la dansatori la actori, fotografi la regizori, opere celebre, reviste celebre, totul vine natural la el. Și trecându-te de la un personaj la altul, pentru un om educat în secolul trecut nu poate stârni decât nostalgii si introspecții.
Dar, pentru un tânăr, de vârsta cărora Octavian este mult mai aproape, ”Clipa ca imagine” este mult mai mult. Este Biblia pe care trebuie să o buchisească pentru a înțelege, pentru a ne înțelege, pentru a vedea dincolo de pozele cu pisici.
Și nici măcar nu este o listă exhaustivă. Dar este o listă concentrată, de la care, tinerii pot pleca pentru a opri nu clipa noastră, ci clipa lor, pentru că, dacă nu înțeleg cum a evoluat arta în secolul trecut, din viață nu vor înțelege nimic.
Pentru că adevărata provocare pentru ei nu este să demonstreze că mileniali sunt Hamlet și noi, cei vechi, suntem Yorick, că pot să ne pună într-un album prăfuit zicând ”To be or not to be”, cinic, în momentul în care pozele cu pisici tind să înece în drăgălășenie criminală toată setea cu care am noi am căutat până la digitalizare să răspundem la întrebarea ”cine suntem”.
Provocarea pentru ei este să demonstreze că nu sunt Yorick. ”To be or not to be” este ceea ce, fără să știe, Octavian îi întreabă publicând această carte. Pentru că, la fel ca în Ubik, James Dean îi privește dintr-o poză să le spună în față ”I am alive and you are dead!”
