Cina împăratului și… Muntele Suru’

        M-am așezat pe talpă și așteptam cuminte desertul de la „Cina Împăratului”, era cel mai bun „dulce” pe care mi-l făcea Mama Tână vara. Uneori îmi făcea toată cina aceea – tot meniul – când avea pește proaspăt de râu și chiar dacă nu proceda întocmai ca în poveste, adică n-avea „toate frunzele”,  pentru mine era cea mai bună… cină. Mă regăseam în povestea vece de o jumătate de mileniu și în taina Muntelui Suru’ nici acum dezvăluită.

       Închideam ochii la ultima înghițitură din desert și ascultam povestea…

        „Era o vreme în care Împărățiile erau așa de mari încât, înainte de a fi împărați moștenitorii trebuiau să facă o lungă și plină de peripeții călătorie pentru a le cunoaște.

        Așa se face că și pe-aici a ajuns cândva un tânăr nobil care călătorea împreună doar cu doi însoțitori: un servitor și un tălmaci-călăuză. Nimeni nu știa cine este și încotro se duce.

        Mergând spre Kronstadt a trecut Oltul prin vadul din dreptul unui mic sat și a fost fascinat de muntele ce se înălța în fața lui.

      • Ce munte este acesta? A întrebat.
      • Oamenii locului îi spun Suru’
      • Aș vrea să urcăm acolo.
      • Măria-Ta sunt grele potecile, nu ne ajunge o zi, dar putem căuta o stână și cărările ce duc la ea, pentru asta trebuie să întrebăm un om din sat.

    Așa au ajuns în Avrig căutând o călăuză pentru cărările muntelui.

    Satul părea destul de pustiu , oamenii erau care la fânețe, care la pădure pentru lemne, dar au găsit un flăcăiandru ce tocmai se pregătea să urce cu oarecari merinde la stână.

             Neștiind cine sunt străinii care voiau cu tot dinadinsul să ajungă la stână Văsâi – flăcăiandrul ce ducea merinde a făcut cumva și și-a trimis un văr măi în etate, pe cărări doar de ei știute, înainte la stână, pentru a-i preveni pe ciobani „că oarecari domni, cu cai și veșminte de preț suie la ei. Nu par a hi cu dușmănie, da nice n-au grăit de cari pricină să duc ‘a munte, numa’ ce-o cătat călăuză de suit șî-i musai să vază muntele nost’ șî stâna”.

             Baciul – Moș Toader – că numai el era la stână când a ajuns vestitorul a ascultat, a pus o mână pe umărul tânărului și i-a zis:

             – No atunci, hai ficioru tati să-i primim cu cinste, domni mari, ori ba, n-om putea ști până nu-i vedem, da’ de foame le-o hi foame cân’ ajung aci și nici noi n-om hi mai sătui ca ei, trage-ți sufletu’ ia o gură de apă și meri pe vale la Mărcuț să prindeți vo doi păstrăvi și strâgă la Nistor să aducă o pălărie de afune”.

           – Bade ajung aci până atunci.

           – Șăzi blând că a ști Văsâi să-i poarte pe căi lăturalnice șî să-i aducă cu zăbavă.

        Și uite așa, când au ajuns străinii la stână Moș Toader mesteca o mămăligă de mei și de pe un jăratic venea un miros plăcut, ceva-ceva se cocea încet acolo.

    ………………………………………..

        Oaspeții au fost omeniți cu păstrăv învăluit în frunze doar de baci știute, copt în jar, cu mămăligă de mei, caș proaspăt și urdă cu afune și miere de stup.

          – Nu ne întrebi cine suntem? S-a mirat nobilul, nu vrei să știi ce căutăm aici?

          – Apăi ba, Domnule, ce să întreb, oi avea dumitale întrebări măi multe ca mine că n-ai hi suit aci numa’ ca să ne vezi pe noi. Cau’ să răspundem de ni le vi zâce.

          – Tânărul care m-a adus aici mi-a spus că muntele ăsta-i al vostru și că l-ați primit demult, că are o taină pe care numai dumneatale o știi.

          – Al nostru-i, Măria-Ta muntele din moși-strămoși.

          – Și taina?

          – Așa zâce lumea ca hi o taină, da-i taină că n-o pricepe oricine, bag-samă cau’ să îmbătrânești aci ca s-o pricepi. S-ar zâce că ăla tânăr care ar pricepe-o ar ajunge împărat. Așa o hi? Împărații cari or fost pân’acum or hi trecut pe-aci? Ba! Da io crez că taină de asta au și alți muți. Ți-oi arăta mâne cân’ răsare soarele, cine știe poate dumitale o pricepi și ajungi împărat.

             Pe măsură ce tălmaciul traducea spusele bătrânului pe fața nobilului se lărgea un zâmbet poznaș.

           – Moșule glumești sau știi ceva?

           – Ba! A răspuns moșul cu un zâmbet în ochi. Nu-i de lipsă tălmaciul mâne, că n-avem de grăit când îi vedea „taina”, musai să ai ochii șî mintea treze. Me’em pe jos că acolo nu suie nici cal nici măgar.

           Era încă noapte când Moș Toader l-a trezit încet pe tânărul nobil. Tălmaciul s-a trezit și el:

           – Nu te du Măria-Ta, dacă e o capcană!

           – Nu-i. Stai aici, dar veghează.

       Moșul zâmbea sub musteți albe de parcă înțelegea graiul celor doi.

       Ce-au făcut pe munte, ce și-au spus, dacă și-au spus ceva, cum s-au înțeles nimeni n-a știut vreodată, dar s-au întors când era soarele destul de sus, mult după ce turmele plecaseră pe pășuni.

       Coborau agale și parcă tânărul nobil îmbătrânise puțin sau era doar o părere? Moșul avea același zâmbet ca atunci când plecase și aceeași lumină în ochii ca cerul.

       Tălmaciul n-a îndrăznit să întrebe nimic, nici ei n-au spus nimic, au mâncat în tăcere de-ale stânii și s-au pregătit de plecare.

      • Drum bun, le-a urat Moș Toader, și cân’ a hi ceasul să nu ne uiți Măria-Ta!
      • N-am să vă uit niciodată, a tradus tălmaciul spusele tânărului și au plecat spre vale călăuziți de Văsâi.
      • Nice noi! A strigat Moș Toader. Nice noi.

       Sătenii n-au mințit, nu l-au uitat pe tânărul care – deși ei n-au știut atunci- a ajuns „împărat” – de fapt, rege, l-au pus în povești. Multe povești au purtat de-a lungul timpului amintirea „împăratului”, amintirea lui a trecut și-n toponime : „La fântâna Împăratului” – se spune că e locul în care și-a adăpat calul și de unde a plecat călăuzit de Văsâi spre stână, „Piatra Împăratului”,  și or mai fost. Și neamul lui Moș Toader a purtat porecla „Împăratului” până târziu încoace, ultimul numit așa a fost „Dinu Împăratului”.

            N-au știut atunci avrigenii că nici tânărul nu i-a uitat nici pe ei nici muntele, au aflat târziu asta urmașii lor când Regele a refuzat să dea Muntele lor, a cărui taină bag-samă o aflase, unor străni care-l ceruseră de la el, iar el Regele și-a adus aminte de avrigenii care-l cinstiseră la stână și-i spuseseră Taina Muntelui și a  refuzat să dea altora Muntele Suru pentru că: „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremi imemoriale”.

          N-au știut, se spune,  nici cei de la curtea Regelui de ce, din când în când Regele Vladislav cerea să manânce, la cină,peștele făcut în frunze cu mămăligă de mei, așa ca țăranii și urdă cu miere și afine și apoi spunea că nu-i bun bucătarul. „Cina Împăratului” – în varianta asta fiind o piatră de  încercare pentru ucenicii bucătari ai palatului. Așa o fi fost? Așa se spune!

          Iar  taina Muntelui, aia arătată Regelui de Moș Toader n-o știe nimeni nici azi.”

        • De ce? Am întrebat deschizând ochii și „coborând” din poveste.
        • Bag-samă că nu-i de lipsă un împărat în zîua de azi. Cau’ să rămâie taină pân-o hi vremea ei iară. Da’ Muntele-o rămas al nostru.  

          …………………………

          De câte ori savurez urdă dulce cu afine și miere „de stup” îmi aduc aminte povestea, glasul străbunicului meu povestind de Muntele Suru, de „ai Împăratului”  și că fiecare poveste are un sâmbure de adevăr: în 1501 regele Vladislav al II lea refuza cererea Episcopiei de Alba Iulia de a-i da Muntele Suru. Argumentul regelui: „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremi imemoriale”.