Bătaia Lui Dumnezeu – a doua parte

    -Mă fraților…ia haidaț’ să povistim o țârã aici mai de o lăturea.
    Zise Lazãr Iosif (Țârcu) văzându-se scãpați de cătuse.
    Și au mers la unu dintre ei la poartă. Ședeau pe un trunchi de acăț și au început sfatul.
    -No, mă. Care și cui ați spus povestea cu berbecul.
    Toți se jurau…
    -Ia sã nu mă mai mișc din locu ăsta de-am spus o vorbă cuiva.
    -Nici io nici la mama nu i-am suflat o vorbă.
    – Mă ..zise Nenicu..da la spovidit spus-a-ți?
    Atunci se dumiriserã cu toții.
    La Popa Roșu toți au spus păcatul cu berbecul,ba și multe altele.
    -Ăsta-i Țârcu-le!Grijania cui l-o pus popă .
    -No las’ că nu murim noi tăți pe front.Da șî când viu acasă apăi va și vai de capul lui.
    -Mă Iuane ..tu prost mai iești.
    Zise Țârcu …fãcând din tina drumului bile .
    -Tu n-ai auzât cã jândariu…nu ne mai pote face nimic?
    Suntem cătane deja.Cãtane fãrã uniformă încă…da tăt cătane.
    No in auzâț’ aici cum facem cu Iuda.
    Sfatul ținu ce ținu și feciori au mers în treaba lor ,,înțăleși”.
    Duminica următoare de dimineațã tot satul a fost la biserică.Pridvorul și curtea era plin.Bisericuța mică de lemn nu-i încăpea nici pe jumate din oameni.Ficiorii erau rânduiți în față …pregătiți de jertfă pentru țară.
    Popa ținu predica și cuvânta frumos despre țară și neam și datorie față de stăpânire.
    Femeile ascultau pe la ferestre și prin tindã plângând de mila ,,copiilor”.
    Ulițele ,după slujba ce se gãtase iute se umpluseră de oamenii ce mergeau cãtre casã.
    Popa mâncã în grabã ceva și sãrii iute în cãruța pregătitã.
    Avea de ținut o slujbă și peste dealu’ cel mare plin de pãduri la Gâmbuț.Sat mic dar oamenii erau darnici și acum cu războiul ăsta trebuia sã binecuvinteze și acolo ,,cătanele”.
    Treaba și-o făcuse ..sacul era plin cu colaci și prescuri.Chile de jin bun erau așãzate în dricul cãruței în otavă sã nu se spargã.Din ,,fedeu” ieșise câțiva leuți…Nu-i rău.
    Căruța venea la pas prin pădurea deasã de ,,lemn tinãr” nerãrită încă.
    Din tufe au ieșit ca leii opt arãtări cu fețele roșii de beuturã dar și înfierbântați de drumul venit în grabă.
    -Hoooo Iudă.Hooo.
    Strigă Țârcu cu glas răgușit de ură.
    Popa înlemnii,știa cã au aflat.
    Mâinile cãlite în munca grea a țăranului l-au smuls de pe scândura cãruței.
    Pumnii au tăbărât pe el ca o ploaie de bolovani.
    Popa urlă o vreme dar știa cã nu are cine sã-i vină în ajutor pustietatea aceea.
    Feciorii și-au vãrsat focul o vreme pe el.Apoi l-au pus în cãruțã și au mers pe pajiștea din dealul Hânsurilor.
    La lumină în sus pe deal îl luau iar și iar la bãtaie.
    -Nu mai dați ,nu mai dați că mă omorâți mă.
    -Nu dăm noi …nuuuu.Dumnezo te bate popo…Dumnezooo.
    Că ți-ai călcat juruința sfintei spovedanii.
    Și feciorii îi mai cãrau o serie de palme .
    -Vezi popo,vezi…Nu spui tu la biserică că nimic nu se face fără voia Lui?
    Atunci asta voia Lui o fost.
    Noi suntem numa’ cei ce aducem pedeapsa ….Iudã .
    Vânzătorule…Cât îți dã mă jândariu? Ha?…Zâ…mã cât?
    Și așa l-au chinuit pânã cătră sarã.
    Apoi l-au pus în căruță ,l-au scos la drum și au dat bice cailor care știau drumul spre casa popii.
    Cum a ajuns ?Cum nu..dar luni dimineața.În cãruța cu doi cai popa ,preuteasa cu copiii și ceva mobilă și covoare mergeau cãtre oraș pãrãsind parohia .
    Vecinii se uitau mirați la popă și mai sã nu-l cunoască așa umflat la cap era.
    -Rană golă …tãt bine.Ochii umflați și vineți.
    Popa nu scotea o vorbă cătrã oameni.Dar singur bolborosea mereu .
    Vestea a făcut înconjorul satului.
    -Ne-o fujit șî popa Roșu…acum la vreme de război..
    Ce l-o și apucat.?
    Zvonul că era bătut nu-l credeau toți…așa ceva nu se pomenise încă.
    Feciorii scoseserã vorbe cum că popa a vrut să sape loc pentru un closet nou.
    Și cum a dat cu hârlețul de o oală veche…cum i-a scos afară din curte .
    -Sigur o fost cocoșei de aur în oală.
    -Apăi no așa mai cred.Altfel cum sã lași parohia așa de ieri pe azi.Să nu ți o vorbă cu oamenii de bun rămas la bisericã.
    Numa așa …o găsât …ceva.
    Unde s-a dus? Ce s-a ales de popa Roșu nu pot sã vă mai spun că veci nu sa mai auzit de el prin sat.
    Rãzboiul a adus necazurile lui și lumea l-a uitat.
    Feciorii ,unii au rămas sã îngrașe zările,alții s-au întors.
    Țârcu și Nenicu au venit întregi.
    În sărăcia satului Țârcu n-a voit să mai stea..A plecat la București unde a lucrat ospătar de lux aș zice.
    La Capșa a ajuns șef de sală.
    Însurat tot cu fată din sat și minim o dată pe an revenea în satul lui.A construit și o casă în sat peste drum de biserica unitariană.
    Și azi se poate citii pe fațada casei ,,Lazăr Iosif”.
    La peste nouăzeci de ani a fost ucis pe o trecere de pietoni și își doarme veșnicia la cimitirul Belu.
    Nenicu a rămas gazdă în sat și el s-a însurat dar cu o fată de gazdă.Om aprig a rămas toată viața și a trăit mult peste nouăzeci de ani.
    O dată s-au întâlnit în sat erau trecuți de șaptezeci de ani.
    -Mă Târcule cum te țâi mã leatule?
    -Mă Nenicule…tare mă, tare!
    -Mă Țârcule dirept îi cã nici tu nu ai copii?
    -Dirept .
    -Nici io cu Domnica me ,n-avem mă.
    -Hăi mă Nenicule…m-am tăt gândit șâ io…o și :Bătaia lu’ Dumnezo!