Bartleby, The Scrivener

    Bill Bragg
    “Will you tell me any thing about yourself ?”[1]

    « He was more a man of preferences than assumptions.”

     Aşadar, un om renunţă la tot şi rămâne o negaţie. Va muri în faţa unui zid, într-un azil – închisoare unde este adus. Un altul îi este alături şi încearcă să aibă „o relaţie” cu el, în sensul unei relaţionări. Textul e deopotrivă textul lui Bartleby, copistul, cât şi al şefului lui, avocatul. Ei stau faţă în faţă, ca şinele de tren, zi după zi. Uşor, chipul lor se profilează : Bartleby se subţiază în negaţia lui şi în lipsa de determinaţii ; celălalt îngroaşă în contraparte desaga posibilităţilor – posibilităţi de a-l ajuta şi de a-l cunoaşte fie chiar şi puţin pe Bartleby ; pe cât unul înaintează şi vrea să-l ajute, pe atât B. se retrage şi spune prin retragerea aceasta că „el nu poate să fie aşa ajutat”, că în orice relaţie ar intra acest termen, B., relaţia e sortită eşecului. De ce ? Să fie pentru că relaţia însăşi, intrarea în orice relaţie care pune faţă în faţă doi oameni îi schimbă pe aceştia ? Şi cine voia să fie aşa, pur, Bartleby ? Voia, pare a spune textul, să fie un om lăsat în pace, aproape invizibil, un om care îşi face doar datoria lui. De ce însă B. nu poate să facă mai mult, adică atunci când şeful lui vrea să îl solicite şi pentru alt fel de activităţi în acel birou, el refuză ? Ce înseamnă «mai mult » ? Înseamnă deja relaţionare, ieşire din, mobilitate, redefinire poate. Dar el vrea să rămână nemişcat. Atitudinea lui îi atrage atenţia şefului. În fond, e un act de libertate să nu faci şi altceva decât ceea ce e delimitat ca propriul teritoriu lucrativ. B. nu vrea să fie şi altceva. Din câteva informaţii pe care le avem despre el – aflăm că este un om bine definit, cu o definiţie corectă. Atitudinea, înfăţişarea, conştiinciozitatea lui B. fac din el un funcţionar perfect şi un „om fără alte însuşiri”. B. nu vrea să fie cunoscut. Înaintarea înspre „spaţiul” şi „spaţialitatea-corporalitate” a lui B., înaintare pe care o face şeful lui, din curiozitatea pe care i-o stârneşte acest om, are grave efecte : B. fuge, se retrage, se ascunde, devine fuga aceasta de a primi determinări pe care el nu le doreşte (el nu vrea să fie privit, cântărit, cunoscut ; el nu vrea să fie altceva decât arată că este, el nu vrea să arate nimic nimănui) ; şeful lui trece printr-o serie de inferări, se pune / este pus / intră într-o înseriere de presupuneri şi acţiuni în consecinţă ; el vrea să ajute, el vrea să rezolve « enigma » lui B. ; vrea să-l scoată odată pe B. din identitatea lui, pentru că ştie instinctiv măcar că un om nu poate fi doar semn, doar o egalitate cu sine, că oamenii sunt relaţie şi relaţionare cu alţi oameni ; dialog, schimb. Dar B. e nemişcat. Nu vrea nimic, nu arată nimic, nu cere nimic. Nu dă nimic decât contribuţia lui în cabinetul avocatului. Însă, într-o zi, el nu mai vrea nici să scrie.
    „Aş prefera să nu” – aici verbul „a prefera” spune despre B: nu că el e un om al alegerii lejere, « de preferinţă… », ci că tot ce mai are, ceea ce îl defineşte în măduva lui este libertatea negaţiei, o negaţie seacă, un fel de apărare – aş fi scris a nimicului -, însă de fapt apărare a unui teritoriu în care celălalt nu are ce căuta, în care celălalt nu îl poate cunoaşte şi la care nimeni nu are acces. Nu îl cunoaştem pe B. pentru că el nu vrea să fie ori să se lase cunoscut. Poate nici el nu se cunoaşte, nu ştim cum e singur B. (deşi ştim că locuieşte singur, că e una cu biroul lui, locuieşte în acea clădire, în încăperea mică în care îşi face şi meseria de copist, devine una cu locul acela fără să o ştie cineva – înafara şefului lui care descoperă într-o zi acest lucru -, căci B. nu poate avea casă, casă înseamnă încă o însuşire a lui, o însuşire-ieşire din sine înspre altceva decât sine). Noi ne putem imagina doar lucruri despre el (nu facem toţi asta? – ne imaginăm lucruri despre ceilalţi), iar el rămâne neatins de gândurile noastre, replica lui e şi un fel de marcaj al acestui zid de netrecut.
    B. e situaţia extremă a ininteligibilităţii celuilalt prin mine şi a mea prin celălalt. B. este egal cu B. Drept ricoşeu, eu nu sunt egal cu mine, nici cu ce ştiam despre mine; sunt în dificultate. B. ‘preferă să nu’. Iar eu? Eu nu-l pot întreba nici măcar pe B. ce nu preferă de fapt, mai bine zis „de unde” vine la el acest refuz politicos. La mine ajung doar cuvintele lui la care eu nu pot avea replică. B. mă face să mă întreb ce să fac cu libertatea mea de a da o replică, de a forma o replică, de a emite un mesaj înspre altul. B. se retrage politicos din tabloul lumii, se retrage într-o propoziţie şi devine doar o propoziţie. Nu vrea să fie acum decât această înşiruire de cuvinte.

     

    [1]Mic comentariu la textul lui Herman Melville, „Bartleby, The Scrivener. A Story of Wall-Street“

    Spune-ți părerea